Muntele pe care l-am fi avut, dacă nu ne plăceau atât de mult dealurile …



Autor: Adrian Orza

Publicat in politicstand.com in data 12 ianuarie 2013

Fynnon Garw, era cu singuranţă un munte. Cum altfel, dacă nu i-ar fi protejat atâtea secole, pe încercaţii galezi, din satul cu acelaşi nume, ba de romani, ba de saxoni sau alţi veniţi nepoftiţi în zonă? Pe de altă parte era şi mândria lor, primul lucru pe care îl vedeau în fiecare dimineaţă, când se uitau spre cer. Conform legii britanice, orice ridicătură de pământ mai mare de 300 de m, devine automat munte. Aşa că nu au fost îngrijoraţi când doi cartografi britanici au făcut măsurătorile cuvenite pentru noile hărţi, atât de necesare în acei ani ai Primului Război Mondial. Surpiza însă e urâtă. Muntele lor e doar o colină. Îi lipsesc 5 m, ca să se califice drept munte , în celebrele hărţi britanice. Mândria lor e la pământ. Şocaţi, insultaţi şi furioşi trec la treabă. Scot pământ din tarlalele lor şi îl urcă pe deal, într-o procesiune aproape sfântă. Dealul , trebuie să redevină munte! Ajung chiar să îl acopere cu prelate, atunci când neopritele ploi galeze cad peste el, riscând să le tranforme lucrarea într-o masă noroioasă. Şi chiar să-şi jumulească de gazon terenul sfânt de rugby, ca să tapeteze cu el, frumoasa lor lucrare divină, aşa cum zicea bătrânul lor reverend, ajuns şi el cu mânecile suflecate. Participă aşadar toţi, la importantul lor proiect, într-o mobilizare uluitoare. În final, instrumentele de măsurat se pun din nou pe poziţii şi dau verdictul. Fynnon Garw e din nou munte!

Probabil că povestea de mai sus, ecranizată chiar, pare o comedie neserioasă, pentru o naţie atât de sobră ca a noastră, nu? În mod cert noi niciodată nu ne-am fi luat pământ din propria ogradă ca să o cărăm la dracu’ în praznic, pe munţii dimprejur. Ba dimpotrivă! Atât de mult lemn am tăiat din al nostru că se duce la vale, dimpreună cu mândreaţa de Carpaţi, atunci când dezgheţul primăverii ne ia prin surprindere! Nu mai vorbesc de prelatele , care cu siguranţă ar fi prins bine cuiva, numai bune fiind să acopere orătăniile din ogradă. La noi nu rămâneau peste noapte, în capul muntelui, nepăzite de paznicii paznicului. Şi în fond, ce ar fi contat pentru noi, dacă movila din bătătură era deal sau munte în scripte? Şi se ştie cât de greu e până şi la deal cu boii mici. D’apoi la munte… Ce, în asta stă mândria noastră? Ei da, aurul îl poartă munţii noştri, dar nu noi cotrobăim după el. Aşa că, ducă-se în pustii! Că nu de movile de pământ ducem noi lipsă… Avem şi noi mândria noastră, dă-o încolo de treabă!

…De ani de zile, nu reuşim să ne adunăm în jurul unui proiect. Într-o lucrare comună. Nu putem zidi nimic. „Jos cutare!” a devenit strigătul nostru de luptă. L-a auzit şi Ceauşescu( ăsta măcar pe bună dreptate) şi Iliescu( de vreo 3 ori) şi Constantinescu şi Băsescu- asta ca să vorbim mai de prezent. De fiecare dată ne-am adunat în jurul acestui răcnet visceral. El e „haka”-ul nostru! E chemarea care ne adună. Spiritual de luptă! Dreptul la viaţă. Scopul în sine al ei. Pe vremea lui Manole, măcar începeam ceva, deşi se destrăma poetic peste noapte. Azi nu mai începem nimic. Oricare are o idee , e desfiinţată din zece părţi. De vrei să faci ceva, ai încurcat-o. Ai intrat în vizor! Devii culpabil. Şi vei scăpa cu greu de oprobiul public. Şi nu vei primi niciodată a doua şansă de “ reabilitare” . Eşti, din acea zi, proscris. Amin!

Ce vrei măh?! Vrei să facem din deal munte?! Vezi-ţi băh de treaba ta!- par să spună, la unison, adevăraţii ctitori ai celebrului nostru prezent. Cei ce ne livrează zi de zi, pachetul cu destrămare, iluzii şi (i)dealuri , pe care niciodată nu vom putea să îi facem munţi.