Nu trage dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!



Autor: Adrian Orza

Publicat in politicstand.com in data 07 ianuarie 2013

S-a spus cam tot ce era de spus despre Sergiu Nicolaescu. Absolut tot. Suntem foarte riguroşi noi românii când vine vorba de bârfă. S-a spus despre cât de comunist era. Despre cât era de talentat ca regizor şi bunicel ca actor, ba chiar despre cât de mult îl ura pe Ceauşescu. Sigur, asta s-a întâmplat abia după ce “bietul” dictator a fost ciuruit la Târgovişte. Un fleac! Am aflat chiar câte muieri s-au dezbrăcat in filmele lui, ba chiar bănuieli despre căte s-au şi culcat cu mai marele regizor. Unii au analizat şi cam cât era el de Mihai Viteazul, în comparaţie cu cât era de Decebal. S-a pus sub lupă toată viaţa lui. Apoi moartea venită prin surpindere. Şi evident, dreptul la cenusă al nemuritorului de rang înalt.

Cu ocazia asta s-a făcut o amplă analiză a BOR. Despre cât de bine e să ne incinerăm sau cât e de ecologic şi sănătos să putrezim în tărâmul fertil şi sfânt, de cernoziom clasa I, al patriei mumă. S-a vorbit şi despre apetenţa gastronomică a românului pentru oase. Se ştie că pe vremea Pantofarului Împuşcat , acelaşi român, hămesit de lipsa acută de proteină animală, cauzată de mareţele directive pentru hrana bine dozată şi savant impusă de nutriţioniştii socialişti, stătea la carne, la coadă, să-şi ostoiască sfânta foame. Ori acum, alţi specialişti culinari se intreabă, pe bună dreptate, de ce se face acum coadă la Os?. E drept, oasele de acum sunt dintre cele sfinte, iar cadavrele ceva mai celebre. Dar… dacă totuşi nu era SN acolo, în borcan? Eeeh? Daca e viu şi a fugit să nu-i platească banii lui alde Nicu Covaci? Cică, au zis unii, s-ar fi întâlnit în America Latină cu Ceauşescu, care cică nu e mort. E doar ascuns şi aşteaptă, în acelaşi bloc cu Elvis o regie bună să-l aducă cineva la şedinţa de bilanţ pecerist. Momentul fiind propice, după cum bine se vede cu ochiu’ liber. Şi câte şi mai câte nu s-au zis pe la televizoare şi prin birturile şi peste gardurile vecinilor..?! La un moment dat s-a analizat şi cum era îmbracată văduva. Şi evident, s-a vorbit şi de vârsta ei total nepotrivită în astfel de circumstanţe.

Zile întregi, la concurenţă cu multiubitele şi degrabă aşteptatele telenovele cu jose juani şi suleimani magnifici au rulat daci, mihai, paraipani si lăscărici, într-u aducerea aminte a frumoasei noastre istorii. Românul, se ştie, e iubitor când moare cineva. Iar dacă sunt şi excepţii care mai huiduie uneori pe la înhumări ori tăieri de moţ, e doar fiindcă, nu-i aşa, cineva mai trebuie să şi confirme regulile. Oamenii serioşi doar se îmbulzesc şi se urcă in copaci la astfel de momente de necaz, să vază mai bine şi să poată fotografia mai cu spor, cum bine zicea cineva. Televiziunile nu au stat o clipă. Şi-au făcut datoria aşa cum se cuvine. Au disecat tot . Prohodul de ştiri a fost lung şi nefolositor, dezinformal şi bezmetic, asa cum îi stă bine şi mai ales, aşa cum ne-a obişnuit. Am aflat despre Sergiu, mai multe decât ştia el însuşi despre ilustra-I persoană. Toate bune! Dar, în timp ce degetele pasionaţilor de imagini macabre si bârfă televizată alergau pe butoanele telecomenzilor, mai ceva ca picioarele atleţilor nemţi la Olimpiada de la Berlin din ’36, când însuşi Fuhrer-ul s-a amestecat printre spectatori cu mâna pe trăgaciul revolverului din dotare, în aşteptarea medaliilor ariene, s-a întamplat un miracol.

Si cum e anul încă la inceput si mireasma de Craciun nu s-a rispit, amestecată fiind cu mirosul dulceag de caltaboş şi cel îmbietor de tobă de supermarket- import Argentina, miracolul a căzut ca un tromf, cu zgomot sec , metalic, în cutia poştală. Nu, nu era felicitarea de la fiul plecat în Spania la muncă. Şi nici rezultatul de la tombola de Anul Nou. Era doar factura de la gaze. Dumnezeu să-l hodinească! La mulţi ani România! Nu, nu trage dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!!!!